De ce comparațiile între copii nu duc la nimic bun

Comparatiile intre copii

Ai simțit vreodată nevoia să compari doi copii între ei? Poate primul tău născut a mers mai repede, al doilea a fost mai leneș – poate copilul prietenilor tăi citește de la 5 ani, dar al tău nici nu vrea să audă de cărți… uite ce mi s-a întâmplat și ce aș vrea să învățăm împreună din asta.

Acum ceva vreme, înainte de perioada pandemiei, eram cu Ilinca în parc. Întotdeauna port cu mine o carte în geantă pentru că, de multe ori, Ilinca se plictisește și e modul meu de a o „ademeni” pentru câteva minute în plus.

Ne-am întâlnit întâmplător cu niște prieteni buni ai căror băiețel e un muuunte de energie! Așa că nu m-am mirat când, la un moment dat, micuțul a vrut să mai alerge, în timp ce Ilinca mă trăgea deja de mânecă spre bancă.

Am scos „asul din mânecă” (aka cartea din geantă) și am mai zăbovit câteva minute. L-am invitat și pe prietenul Ilincăi să ni se alăture, dar, din nou, nu am fost surprinsă când a dat din cap un „nu” hotărât – avea încă multă energie și mingea era mult mai atrăgătoare.

 Și atunci s-a întâmplat!

 „Uite la Ilinca, cât de frumos stă cuminte și ascultă. Tu de ce nu poți fi ca ea? Nici să n-auzi de cărți!” – i-a spus mama.  

Andrei a privit-o un picuț curios, dar s-a întors numaidecât la jocul său cu mingea.

Am înțeles nemulțumirea prietenei mele. E o discuție lungă, mai vorbisem despre asta de multe ori înainte.

Copiii simt că nu sunt suficient de „iubibili” fix așa cum sunt ei

Însă comparațiile nu duc la nimic bun. Nu îi vor face decât să încurajeze îndoiala să se strecoare în sufletele copiilor, îi vor face mai nervoși, mai determinați să NU asculte de încurajările părinților sau, dimpotrivă, vor face anumite lucruri de dragul părinților, crezând că așa le câștigă dragostea. Într-un cuvânt, vor simți că nu sunt suficient de buni și „iubibili” fix așa cum sunt ei.

Pentru copii energici, așa cum este Andrei din istorioara mea, există muuulte alte variante de a le face cunoștință cu minunata lume a cărților. Și comparațiile nu fac parte din categoria asta, cu siguranță.

 Ce vreau de fapt să spun este că fiecare copil este unic.

Ai să-mi spui „uau, Cristina, zi-mi ceva nou!”, știu, da, mai ales dacă ai doi copii sau mai mulți, ai simțit pe propria piele. Dar să știi că de multe ori uităm asta și e așa ușor să cădem în capcana comparațiilor.

 Am făcut-o și eu ca un automatism, la lucruri banale, cum ar fi încălțatul. Ilinca a învățat să se încalțe singură relativ târziu comparativ cu colegii ei de grădiniță și m-am trezit într-o după-amiază că-i spun „Ia uite George ce frumos se încalță singurel, hai încearcă și tu!”. Când mi-a răspuns cu un „nu vreau!” hotărât și a proptit mâinile la piept, mi-am dat seama ce prostie am făcut.

Ah, sigur că am făcut asta și în gând, fără s-o spun cu voce tare. Mă uitam cum copilași de 10 luni-1 an merg șontâc singurei, iar Ilinca mă trăgea de mână peste tot. Abia la 1 an și 3 luni a făcut primii pași singură. Dar chiar și „comparația tăcută” se pune, să știi. Pentru că aduni nemulțumirea asta în suflet și la un moment dat izbucnești.

Cu toate astea, cred că există și un soi de comparație care ajută. Cea în care îți impulsionezi copilul să fie mai bun la ceva ce îi place. E ca și cum ți-ai seta tu, ca adult, standarde înalte, după care să te ghidezi. Dar asta e cu totul altă discuție.

Știi cât de mult încurajez cititul și voi vorbi despre beneficiile cărților în viața copiilor până rămân făcă voce, însă la fel de mult încurajez să facem asta într-un mod isteț. Comparația NU este unul dintre ele.

Dacă și tu vrei să îți împrietenești prichindelul/ii cu cărțile, sunt aici, la un click distanță. Am în mânecă multe trucuri cu care te pot ajuta, doar scrie-mi apăsând butonul de mai jos.

Până data viitoare,

Nu uita să crezi în povești!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

[]